Frank DiCara este de 90 de ani, dar el încă își amintește cum e să te trezești cu un inamic în orașul său natal. Era în 1941 și era un puști de 14 ani în Highlandtown, un cartier italo-American din Baltimore, când s-a aflat că Japonia a bombardat Pearl Harbor, aducând SUA în război cu Puterile Axei din Japonia, Germania și Italia.,pentru oameni ca Frank, ai căror părinți veniseră din Sicilia cu trei decenii înainte, vestea era de două ori îngrozitoare. Odată cu furia și uimirea că America a fost atacată a venit vestea incredibilă că Italia—patria lor—a fost brusc inamicul. Peste noapte, pământul pe care părinții lui și—l aminteau cu drag din tinerețe—și unde încă mai aveau familie-nu putea fi vorbit fără a risca trădarea.DiCara, acum 90 de ani, își amintește viu stigmatul acelor zile. „Am luat o mulțime de slur de la oameni”, spune el; Italo-americanii au fost numiți” Guinee”,” dagos „și” wops.,încarcerarea japonezo-americanilor este cel mai cunoscut efect al ordinului executiv 9066, regula semnată de președintele Franklin Roosevelt la 19 februarie 1942. Și pentru un motiv bun. Suferința și pedeapsa aplicată japonezilor-americani nevinovați a fost un capitol întunecat în istoria americană. Dar amploarea deplină a ordinului guvernamental este în mare parte necunoscută.,

În plus față de forța evacuarea 120.000 de Americanii de fond Japonez de la casele lor de pe Coasta de Vest a sârmă ghimpată de-a încercuit tabere, EO 9066 cerut obligatoriu de relocare de mai mult de 10.000 de italo-Americani și limitează mișcările de mai mult de 600.000 de italo-Americani la nivel national. Acum, ordinul a reapărut în conversația publică despre imigrație.

spune Tom Guglielmo, profesor de istorie la Universitatea George Washington: „este la fel de relevant ca întotdeauna, din păcate.,”

Italo-americanii s-au confruntat cu prejudecăți de zeci de ani până la redactarea Ordinului, spune Guglielmo. Italienii au cel mai mare grup de imigranți pentru Statele Unite, care a trecut prin Insula Ellis pentru mai mult de sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20; între 1876 și 1930, 5 milioane de Italieni s-a mutat în SUA Nu fără reacție: Prin anii 1920, pseudo-oameni de știință și polemiști, în 1920, a popularizat ideea că Italienii au fost o rasă de la Anglo-Americani.

„nu există nici o îndoială că aceste idei erau încă în 1942”, notează Guglielmo., Făceau parte din aerul pe care tinerii italieni-americani îl respirau.în Highlandtown, viața s-a schimbat peste noapte. Agenții federali din întreaga țară au arestat imediat 98 de „străini” italieni, inclusiv zece în Baltimore. Agenții și-au identificat țintele cu ajutorul biroului de recensământ.două luni mai târziu, guvernul a luat măsuri mai drastice. DiCara își amintește că agenții guvernamentali au confiscat radioul cu unde scurte al familiei sale., Agenții de la FBI și de la Biroul de Servicii Strategice (predecesorul de astăzi CIA) a făcut vizite de supraveghere la Highlandtown cartier, măsurarea atitudinilor de străini rezidenți născuți, după cum reiese declasificate OSS înregistrări în Arhivele Naționale.”Povero America”, a spus tatăl său la masa de cină în primele luni ale războiului. „Biata America, ar trebui să stai acasă și să ai grijă de propria ta casă.”La fel ca mulți dintre generația de origine italiană (și mulți izolaționiști „America întâi” atunci), el și-a dorit ca America să rămână în afara războiului., Dar, deși politica a venit mai des în casa lor, ei nu au putut discuta pe stradă.

la fel Ca multe alte generației sale, tânăra DiCaras simțit o presiune intensă pentru a dovedi patriotismul lor de a lor adoptat terenurilor și ca mulți alți italieni-Americani au înrolat în armată, la o rată mai mare decât oamenii din alte medii. Toți trei Frank DiCara e frați mai mari au văzut de luptă în Europa în Armata SUA, și DiCara însuși s-a luptat în Pacific, de asemenea, ca parte a Armatei.,în același timp, în Illinois, un tânăr student la sociologie postuniversitară la Universitatea din Chicago, pe nume Paul Campisi, a văzut o neliniște în creștere în comunitatea italo-americană. El și-a schimbat tema tezei de masterat pentru a studia răspunsul comunității la criza războiului. Interviurile și sondajele sale despre Italo-americani au dezvăluit o „frică, o uimire, o confuzie și o anxietate extraordinară.”

zvonurile au început imediat după atacul Pearl Harbor., Guvernul urma să adopte o lege care să ia proprietatea tuturor italienilor care nu aveau acte de cetățenie; italienii care locuiau în apropierea fabricilor de apărare vor fi forțați să se mute; casele italiene vor fi percheziționate și camerele de luat vederi, radiourile cu unde scurte și armele vor fi confiscate. De fapt, oficialii guvernamentali au luat în considerare toate cele trei opțiuni.sondajele lui Campisi au găsit un contrast între modul în care generația mai veche, de origine italiană, și cea de-a doua generație de italieni-americani au privit amenințarea. Generația mai în vârstă a simțit un conflict interior profund., „Italienilor le-a fost greu să creadă că patria lor era de fapt în război cu America. A fost incredibil, de necrezut”, a scris el. Dar chiar dacă toți Italo-americanii de 14 ani și mai mari au trebuit să se înregistreze ca străini în urma legii de înregistrare a străinilor din 1940, un proces care i-a umplut de anxietate, nimeni nu credea că va merge mai departe.”italienii nu se așteptau la șocul care îi aștepta pe 8 decembrie”, a scris Campisi. „A fost o reacție dublă., În primul rând, furie, uimire, și șoc incredibil la știri Pearl Harbor, și apoi durere și durere la realizarea că Italia cu siguranță ar fi acum o națiune inamic.”Acum Italo-americanii s-au confruntat cu o suspiciune și mai mare din partea colegilor și prietenilor lor.

„nu a existat nicio îndoială cu privire la a fi de partea americană a războiului”, a scris Campisi despre atitudinea din cartierele din zona Chicago, „dar a fost o mare tristețe…toate lucrurile italiene ar trebui să fie suspecte și urâte.”

același fior stabilit în Connecticut., Într-o dimineață din primăvara anului 1942, ofițerii federali au bătut la ușa unei case din New Haven. Omul care a deschis ușa, Pasquale DeCicco, a fost un pilon al comunității sale și a fost cetățean american de mai bine de 30 de ani. A fost dus la un centru federal de detenție din Boston, unde a fost amprentat, fotografiat și ținut timp de trei luni. Apoi a fost trimis într-o altă unitate de detenție de pe insula Ellis.

încă cu nici o audiere programată, el a fost mutat din nou la o facilitate de imigrare la Fort Meade, Maryland. La 31 iulie, a fost declarat oficial un străin inamic al Statelor Unite., A rămas la Fort Meade până în decembrie 1943, la câteva luni după capitularea Italiei. Nu i s-a arătat niciodată nicio dovadă împotriva lui, nici acuzat de vreo crimă.

EO 9066 nu numai că a permis guvernului să aresteze și să întemnițeze „extratereștrii inamici” fără acuzații sau proces—a însemnat că casele și afacerile lor ar putea fi confiscate sumar. Pe Coasta De Vest, Procurorul General al Californiei, Earl Warren (mai târziu judecătorul șef al Statelor Unite), a fost neobosit în înregistrarea străinilor inamici pentru detenție.chiar și părinții lui Joe DiMaggio din Sausalito nu au fost cruțați., Deși fiul lor, Yankeii slugger, a fost toast of New York, Generalul John DeWitt, un lider ofițer în Vest Comandă de Apărare, presat să-i aresteze tatăl lui Joe, Giuseppe, care a trăit în SUA timp de 40 de ani, dar nu a aplicat pentru cetățenie ziare. DeWitt a vrut să facă un punct :” fără excepții.deși FBI-ul a încetat să-l aresteze pe Giuseppe, el și soția sa, ca și vecinii lor, trebuiau să poarte în permanență broșuri de identitate cu fotografii „enemy alien” și aveau nevoie de un permis pentru a călători mai mult de cinci mile de acasă., Giuseppe a fost interzis de la malul mării, unde a lucrat timp de zeci de ani și a avut barca lui de pescuit confiscate de guvern.doar câteva luni mai târziu, când oficialii l-au lăsat pe bătrânul DiMaggio să se întoarcă la docuri, New York Times a raportat episodul. Păstrând un ton ușor, the Times a spus în iunie 1942 că DiMaggio senior „se poate întoarce la Fisherman’ s Wharf pentru a supraveghea restaurantul lui Joe”, împreună cu ceilalți Italo-americani care „fuseseră excluși din acel cartier pitoresc.”Elementul scurt a menționat că” respectarea restricțiilor de curfew, de ședere și de călătorie este încă necesară.,”Ca străinilor inamice, peste 600.000 Italian-născut Americani la nivel national au fost limitate la casele lor în fiecare seară de la ora 8 p. m. la 6 dimineața.

Warren a fost, de asemenea, responsabil de plan pentru relocarea Japonezi-Americani. El a tras o linie rasială între japonezi-și germani-și italieni-americani, vizând japonezii pentru un tratament mai dur. Dar în competiția dintre agențiile de stat și federale pentru a arăta cine a fost cel mai agresiv în ceea ce privește asigurarea Americii, Toate cele trei grupuri au suferit.o altă victimă a fost Nino Guttadauro. UN U. S., cetățean care a lucrat în trecut ca contabil pentru consulatul Italian din San Francisco, și-a făcut drum pe o listă de supraveghere FBI în septembrie 1941, când numele său a apărut pe o scrisoare semnată de J. Edgar Hoover care declara: „se recomandă ca această persoană să fie luată în considerare pentru detenție privativă de libertate în caz de urgență reală.”FBI-ul nu a avut nicio dovadă a vreunei infracțiuni din partea lui Guttadauro, dar trecutul său de angajare și afilierea cu un grup de veterani din Primul Război Mondial italo-American au fost suficiente pentru a-l pune pe lista lor.,unsprezece luni mai târziu, Guttadauro a primit un card de detenție privativă de libertate și a ordonat să-și părăsească casa din California și statele occidentale. El a fost evacuat în ciuda unei scrisori în apărarea sa de la procurorul general adjunct al SUA care afirmă că nu există suficiente dovezi pentru a justifica urmărirea penală. Totuși FBI-ul nu și-a înmuiat poziția. I-a ordonat lui Guttadauro să se prezinte la o comisie individuală de audiere a excluderilor din San Francisco în toamna anului 1942. Dacă el nu a reușit să apară, el ar putea fi amendat $5,000 (echivalentul a peste $76,400 în dolari de astăzi), condamnat la un an de închisoare, sau ambele.,când a apărut la Hotelul Whitcomb pentru audiere în dimineața zilei de 8 septembrie, Guttadauro i s-a spus că nu va afla cine sunt acuzatorii săi și nici nu va primi detalii despre acuzații. El nu ar fi permis consilier juridic.suita de la etajul patru al hotelului a lovit Guttadauro ca o locație bizară pentru o procedură oficială. A durat mai puțin de o oră. În ciuda serviciului său militar în Primul Război Mondial, prezența lui Guttadauro în California a fost declarată o amenințare la adresa siguranței publice., Oficialii i-au interzis să călătorească sau să locuiască în mai mult de jumătate din Statele Unite (oriunde în apropierea unei coaste unde ar putea să invadeze). FBI-ul a presat din nou să-și ia cetățenia americană cu totul, un proces numit „proceduri de denaturare.”Timp de aproape trei ani investigațiile, interogatoriile și hărțuirea au continuat în timp ce Guttadauro și familia sa s-au mutat din stat în stat în căutarea unui loc de muncă. S-a stabilit în Salt Lake City, unde nu cunoșteau pe nimeni și și-a luat un loc de muncă ca funcționar alimentar.,exilul lui Guttadauro nu s-a încheiat până în primăvara anului 1944, când ordinul de excludere a fost anulat. Calvarul și-a lăsat familia în zdrențe financiare și emoționale. Istoricul Lawrence DiStasi îl citează pe Fiul lui Guttadauro, Angelo: „am devenit, prin fiat militar, o familie de țigani involuntari.”

Cartea lui DiStasi este una dintre mai multe cărți noi pentru a adăuga textura sumbră acestui episod. Trenul lui Jan Jarboe Russell către Crystal City oferă o relatare a unui secret american., tabăra de internare din Texas pentru schimburi de prizonieri, iar infamia lui Richard Reeves adaugă noi detalii despre experiența japoneză-americană în lagărele de internare și o privire uimitoare în procesul de planificare al oficialilor americani.

în Branded, DiStasi revine la episodul pe care l-a acoperit într-o carte anterioară, Una Storia Segreta, și se întreabă dacă EO 9066 a fost regulamentul crucial care a adus greutăți pentru atât de mulți. El susține că calea a fost deja pavată în ordinele anterioare care au înființat desemnarea „străinului inamic”., DiStasi constată că ordinele de evacuare a străinilor inamici din zonele interzise au venit într-o serie de Comunicate de presă ale Departamentului de Justiție în ianuarie și începutul lunii februarie, cu câteva săptămâni înainte de EO 9066. Mai mult, el scrie că „odată ce o populație este desemnată „străini inamici”, nu mai trebuie făcut nimic pentru a le impune orice dorește guvernul… inclusiv deportarea lor fără alte justificări. în toamna anului 1942, Roosevelt a ținut un discurs radio în care a recunoscut Italo-americanii ca cetățeni plini și patrioți, ridicând stigmatul „străinului inamic”., Restricțiile asupra lor ca grup au fost înlăturate aparent pe 12 octombrie, Ziua Columbus, o zi cu semnificație specială pentru Italo-americani, dar FBI și alte agenții au continuat să-și încalce drepturile în culise.după ce a suferit prejudecăți de zeci de ani și a fost vizat de EO 9066, Italo-americanii au reușit să „treacă” în mainstream la scurt timp după război. Ca Guglielmo carte arată, în anii 1940 și ’50 italo-Americanii au devenit mai vizibile în cultura pop reprezentări de identitate Americană, de la G. I. filme la muzică populară.,dar, deși majoritatea italo-americanilor s-au recuperat din ordin, regula însăși a rămas. Ordinul executiv 9066 nu a fost niciodată contestat cu succes în timpul războiului. A rămas în cărți mai mult de trei decenii până în 1976, când președintele Gerald Ford a anulat ordinul. Efectul său asupra italo-americanilor a rămas în mare parte necunoscut până în 2000, când Congresul a adoptat un proiect de lege care a îndrumat procurorul general să efectueze o revizuire completă a tratamentului italo-americanilor în timpul războiului. Acest raport a fost emis la două luni după 9/11.,rapoartele guvernamentale și scuzele publice pentru hărțuirea din timpul războiului se pot pierde în zgomotul mass-media, dar amintirile personale trăiesc mult timp. Frank DiCara vă poate spune. „Nepotul meu spune mereu:” unchiule Frank, îți amintești când voi patru ați fost toți în serviciu și au venit și au luat radioul cu unde scurte din casă?”DiCara dă un chicotit greu. „Eu spun, da, Îmi amintesc.la 90 de ani, DiCara vrea ca generațiile mai tinere să știe ce au experimentat bunicii și străbunicii lor., „Cum pot să insufl că am văzut moartea, că am văzut sărăcia, că am văzut tristețea, că am văzut oameni care, dacă ai compasiune, ți-ar frânge inima?”întreabă el. „Cum raportez asta cu cineva care nu a văzut-o?”

Nota editorului, februarie 7, 2017: această poveste a fost editată din versiunea sa originală pentru a oferi un număr mai precis de italieni-americani relocați la 10,000 de la 50,000. De asemenea, oferă mai multă claritate cu privire la implicarea lui Earl Warren în înmormântarea japoneză și la scholarmhop-ul lui Lawrence DiStasi cu privire la internarea în cel de-al doilea război mondial.